Cum promiteam în blogul trecut, am revenit cu nişte detalii, sau mai
degrabă cu nişte fapte care am considerat eu că ar trebuie menţionate,
nu trecute cu vederea. Bineînteles, sunt sigură ca acest blog nu va fi
de mare interes celor ce nu studiază în cadrul sus numitei facultăţi,
dar poate vor fi câţiva dintre voi, curioşi, care vor arunca o privire
peste el.
Nu studiez de destulă vreme aici, încât să pot spune că deja cunosc
toate dedesubturile şi că mi-am format o părere clară despre ce se
întâmplă mai exact. Impresiile mele sunt proaspete, necopate, de aceea
nu am să vă obosesc cu o părere generală asupra facultăţii, asupra
felului în care sunt predate cursurile, asupra
studenţilor, orarelor ş.a.m.d. Am să mă rezum în a vorbi doar despre
două lucruri care mie mi s-au părut, la început ciudate, iar mai apoi au
ajuns să mă frustreze.
Ca orice student etuziast, la început de drum, într-o facultate cu un
anumite renume, mi-am creat falsa impresie că aici, organizarea internă
este una mai serioasă, că lucrurile decurg altfel, poate puţin mai bine
decât în alte părţi, că secretarele sunt mai amabile şi mai harnice.
M-am înşelat bineînţeles. Momentul în care mi-am dat seama că m-am
înşelat a fost cel în care am stat două ore la coadă, în faţa
secretariatului, pentru contractele de studii, sosite bineînţeles cu o
întârziere relativ mare, faţă de celălalte facultăţi. Momentul în care
mi-am dat seama că m-am înşelat amarnic a fost atunci când
domnişoara/doamna secretară m-a anunţat că minunatele noastre carnete de
studenţi vor apărea probabil doar pe undeva la jumătatea lui noiembrie,
anul curent. De ce mi-e atât de util carnetul de student, şi nu doar
mie? Pentru că datorită lui, obţin studcardul, cu ajutorul căruia pot
beneficia de nişte reduceri, mai mult sau mai puţin importante, precum
ar fi gratuitate pe autobuz, sau reduceri masive la teatre şi diferite
concerte. Pot însă să rezist, fără să mă plâng, ce nu pot să fac e să
tac în privinţa asta şi să mă întreb dacă e normal ca într-o asemenea
facultate, cu o asemenea faimă, să se întâmple astfel de lucruri. Ţin să
menţionez că lipsa carnetelor de student e resimţită doar la noi, la
Litere, majoritatea celor pe care îi ştiu , de la alte facultăţi
beneficiind deja de minunatul act. Bineînţeles, faptul că facultatea are
un număr mare de studenţi ar putea fi o scuză, pentru o eventuală
întârziere, dar nu pentru o întârziere atât de mare. Mă bucur totuşi că
într-un final au decis să aprobe eliberarea adeverinţelor (nu, nu dădeau
adeverinţe. De ce? Pentru că nu dădeau.) cu ajutorul cărora pot să îmi
fac studcardul, fără a mai avea nevoie de acel amărât de carnet.
Sunt mai mult ca sigură că aceste întârzieri şi nereguli sunt doar
primele dintr-un lung şir, ceea ce trebuie să recunosc că mă dezamăgeşte
profund. O fi Babeş mare universitate, mare, dar noi tot în România
trăim.
Să trecem oricum mai departe, reţinându-ne un oftat sincer.
Ca orice student la Litere, am şi eu bibliografii obligatorii, pe care
trebuie să le parcurg pentru mulţimea de examene care mă aşteaptă în
sesiune. Aşa cum e normal, apelez la bibliotecă. Bineînţeles, îmi fac
permisul şi mă întreb întâi către prima opţiune, şi anume biblioteca din
cadrul facultăţii. Ce mi-a fost dat să văd m-a dezamăgit peste măsură. O
cămăruţă mică, cu un dulap mult prea mic, în care sunt păstrate toate
fişele cărţilor existente în bibliotecă. Are rost să vă mai spun că
opţiunele sunt extrem de limitate şi că biblioteca e îngrozitor de
săracă, pentru numărul ei de studenţi, în primul rând, şi, în al doilea
rând, pentru faptul că e totuşi o facultate de Litere? Nu doar că sunt
puţine cărţi, mai e şi faptul că sunt 2 sau 3 exemplare de fiecare,
asta în condiţiile în care la secţia română principal sunt peste 150 de
studenti. Despre secţia de finlandeză nu am să vorbesc, pentru ca acolo
lipsa cărţilor e justificabilă şi oricum, acolo nu e un mare atât de
mare de studenţi. Trecând de la o dezamăgire la alta, am renunţat să îmi
mai fac sânge rău şi mi-am îndreptat paşii către B.C.U, biblioteca
Universităţii. Acolo, ia ghiciţi, aceeaşi comedie: prea puţine cărţi,
prea mulţi studenţi. M-a şocat secţia de împrumut, o dată ce am intrat
acolo. Mă aşteptasem la o sala mare, plină ochi de cărţi, pe care abia
aşteptam să le împrumut pentru a le citi. M-am aşteptat degeaba. Deşi e
mai mare totuşi decât biblioteca din cadrul Facultăţii de Litere, nu
prezintă nici ea o mulţime de opţiuni. A se face diferenţa bineînţeles
între secţia de împrumut şi sală. Despre sală şi despre cărţile ce sunt
disponibile acolo nu pot să vă spun mai nimic, doar din auzite, pentru
că încă nu am vizitat secţiunea. Am auzit totuşi că e ceva mai bine
dotată.
Cu ce am rămas la sfârşitul turului prin biblioteci? Cu un gust amar şi
cu Letopiseţul Ţării Moldovei, a lui Grigore Ureche, în buzunar. Dat
fiind că situaţia e aşa cum e, iar cărţile trebuie citite, cea mai bună
variantă e scoaterea lor de pe net. Şi uite cum înfloreşte şi
pirateria.
Şi după toate cele pe care vi le-am povestit, nu pot să mă abţin să nu
îmi amintesc prima mea impresie din primul moment în care văzusem
facultatea şi intrasem în ea. Ţin minte cât de mult mă entuziasmaseră
plăcuţele pe care erau scrise toate bibliotecile existente: biblioteca
de română, de franceză, de studii nordice, de japoneză, de maghiară,
etc. Îmi spusesem că va fi o plăcere să pierd vremea printre o mulţime
de cărţi interesante. Ca să ajung azi la concluzia că de fapt, toate
acele cărţi există mai mult în imaginaţia mea, decât în cadrul
bibliotecilor respective.
În loc de încheiere, am să îmi permit şi mie, şi vouă, celor care poate
aţi citit, cu o fărâmă de interes, oricăt de mică, un oftat sincer, din
toată inima. Pentru că mitul a decăzut.
Şi acum, ne putem întoarce cu toţii la activităţile noastre zilnice.