Mi se spune că un şofer a bătut un pieton pentru că traversa prea încet. (L-a ucis.)
Hm. Un şofer a bătut un pieton. Foarte bine.
Când Cioran spunea, prin ’90, că a ajuns să deteste Parisul din toată inima, că nu se mai poate plimba în el pentru că a ajuns ‘un garaj apocaliptic’, îl compătimeam. Acum, şi oraşul meu are mai multe maşini decât Parisul.
Ce s-a întâmplat era inevitabil. Aşează zece oameni în trei paturi, şi după câteva zile de nevroză obiectivă se vor sugruma.
Nu mai e loc. Pentru maşini, pentru pietoni, pentru nimic. În oraşele noastre nu mai e loc.
Toate au ajuns garaje apocaliptice. Nu va trece mult până cînd patrule de pietoni justiţiari vor ieşi, sub acoperirea nopţii, să pună bariere, să spargă cauciucuri şi să distrugă maşinile parcate prin zona lor. Nu va trece mult până când miliţii populare de şoferi răzbunători vor alerga pietoni cu maşina, pe alei lăturalnice, călcându-i demonstrativ şi filmând actul, pentru a păstra filmele, spre delectare, în arhivele personale. Maşinile se înmulţesc în progresie continuă. Nu se înregistrează nici o oprire, nici o încetinire, şi oricum ar fi inutil. Nici o măsură raţională de trafic nu mai ajută, totul e depăşit, mai presus de orice control. Nu va trece mult până la micul război civil al celor două categorii de nefericiţi aşezaţi în frontul de trafic, pedeştrii şi motorizaţii.
Or, lucrurile sunt pentru toată lumea clare. De fapt, ne sunt clare. Locuim toţi într-o conservă de stridii. Pietonii nu pot fi evacuaţi din oraşe (pietonii, adică… noi înşine). Atunci trebuie evacuate maşinile. Simplu; limpede. Cu orice preţ, într-o zi, într-o bună zi care nu e atât de departe şi pe care cu toţii o vom prinde, maşinile vor fi evacuate la marginea oraşelor, pe întinse câmpuri cultivate cu beton. Vor rămâne doar salvările, maşinile de poliţie, taxiurile, transportul comercial şi cel comun. Străzile vor fi libere ca pe vremea comunismului, când pe aleea ta trecea o maşină la jumătate de oră. E inevitabil. E atât de inevitabil, că ştiam foarte bine, oricare dintre noi, în sinea noastră, că avem să ajungem într-o zi acolo. ‘Dar atunci pentru ce mi-am luat maşină, ca să merg la slujbă cu tramvaiul?, vor răbufni şoferii, ‘pentru a folosi maşina numai când merg în alte oraşe?’ – şi se vor prăbuşi probabil pieţele de automobile, şi se vor înregistra probabil oferte record de maşini uzate, şi la nunţi şi petreceri de majorat nu va mai face probabil nimeni cadou zăngănitoare chei de maşină. Totul va fi fost inutil, o lume întreagă, aşa cum am cunoscut-o, se va dezumfla. Suntem aici; ne putem uita în jur. Nici dacă s-ar construi sute de sofisticate bucle suspendate şi galerii subterane nu se mai poate face nimic. În stadiul în care suntem, soluţiile nu mai sunt de tip rutier. Poliţiştii o ştiu. Politicienii o ştiu. Şoferii şi pietonii o ştiu mai bine decât ei, şi de mai multă vreme. Am depăşit acea fază. Oraşele nu mai pot fi, într-o zi, decât interzise maşinilor.
În acea zi, în acea ultimă zi, primul pieton va călca o maşină. O va face timid, cu frică, uitându-se peste umăr. Apoi va fi linişte.
Hm. Un şofer a bătut un pieton. Foarte bine.
Când Cioran spunea, prin ’90, că a ajuns să deteste Parisul din toată inima, că nu se mai poate plimba în el pentru că a ajuns ‘un garaj apocaliptic’, îl compătimeam. Acum, şi oraşul meu are mai multe maşini decât Parisul.
Ce s-a întâmplat era inevitabil. Aşează zece oameni în trei paturi, şi după câteva zile de nevroză obiectivă se vor sugruma.
Nu mai e loc. Pentru maşini, pentru pietoni, pentru nimic. În oraşele noastre nu mai e loc.
Toate au ajuns garaje apocaliptice. Nu va trece mult până cînd patrule de pietoni justiţiari vor ieşi, sub acoperirea nopţii, să pună bariere, să spargă cauciucuri şi să distrugă maşinile parcate prin zona lor. Nu va trece mult până când miliţii populare de şoferi răzbunători vor alerga pietoni cu maşina, pe alei lăturalnice, călcându-i demonstrativ şi filmând actul, pentru a păstra filmele, spre delectare, în arhivele personale. Maşinile se înmulţesc în progresie continuă. Nu se înregistrează nici o oprire, nici o încetinire, şi oricum ar fi inutil. Nici o măsură raţională de trafic nu mai ajută, totul e depăşit, mai presus de orice control. Nu va trece mult până la micul război civil al celor două categorii de nefericiţi aşezaţi în frontul de trafic, pedeştrii şi motorizaţii.
Or, lucrurile sunt pentru toată lumea clare. De fapt, ne sunt clare. Locuim toţi într-o conservă de stridii. Pietonii nu pot fi evacuaţi din oraşe (pietonii, adică… noi înşine). Atunci trebuie evacuate maşinile. Simplu; limpede. Cu orice preţ, într-o zi, într-o bună zi care nu e atât de departe şi pe care cu toţii o vom prinde, maşinile vor fi evacuate la marginea oraşelor, pe întinse câmpuri cultivate cu beton. Vor rămâne doar salvările, maşinile de poliţie, taxiurile, transportul comercial şi cel comun. Străzile vor fi libere ca pe vremea comunismului, când pe aleea ta trecea o maşină la jumătate de oră. E inevitabil. E atât de inevitabil, că ştiam foarte bine, oricare dintre noi, în sinea noastră, că avem să ajungem într-o zi acolo. ‘Dar atunci pentru ce mi-am luat maşină, ca să merg la slujbă cu tramvaiul?, vor răbufni şoferii, ‘pentru a folosi maşina numai când merg în alte oraşe?’ – şi se vor prăbuşi probabil pieţele de automobile, şi se vor înregistra probabil oferte record de maşini uzate, şi la nunţi şi petreceri de majorat nu va mai face probabil nimeni cadou zăngănitoare chei de maşină. Totul va fi fost inutil, o lume întreagă, aşa cum am cunoscut-o, se va dezumfla. Suntem aici; ne putem uita în jur. Nici dacă s-ar construi sute de sofisticate bucle suspendate şi galerii subterane nu se mai poate face nimic. În stadiul în care suntem, soluţiile nu mai sunt de tip rutier. Poliţiştii o ştiu. Politicienii o ştiu. Şoferii şi pietonii o ştiu mai bine decât ei, şi de mai multă vreme. Am depăşit acea fază. Oraşele nu mai pot fi, într-o zi, decât interzise maşinilor.
În acea zi, în acea ultimă zi, primul pieton va călca o maşină. O va face timid, cu frică, uitându-se peste umăr. Apoi va fi linişte.
No comments:
Post a Comment