Sunt fumător, dar nu mă tratez!

Doamnelor şi domnilor, despre ceea ce urmează să vă povestesc eu în rândurile ce urmează probabil dumneavoastră aţi aflat deja. Infamia acestei situaţiuni însă mă împinge totuşi să vă spun, cel mai probabil pentru a-mi vărsa şi eu nişte frustrări şi pentru a-mi exprima opinia proprie şi personală în legătură cu această mârşăvie.
Săptămâna trecută, mă uitam şi eu ca orice om plictisit la ştirile de la ora 7, pe Protv. În mod normal,
eu nu urmăresc asemenea programe, din diverse motive, unele întemeiate, altele nu, însă de această dată am făcut o excepţie datorită stării avansate de plictiseală ce mă cuprinsese în acea zi. Madame Esca, o prezenţă extraordinară pe ecran, îmi povestea, în stilul ei inconfundabil, ce se mai întâmpla prin ţărişoara noastră amărâtă. Ştire peste ştire şi tot aşa, până când, la un moment dat, femeia se opreşte, mă priveşte direct în ochi şi îmi spune, pe tonul ei cel mai grav, vestea tragică ce m-a determinat să butonez astăzi la tastatură şi anume: Din data de *insert any date*, fumatul este interzis în tren. Cum adică în tren? Adică da, cum ai auzit şi pe coridor şi în compartiment. Amenda pentru nerespectarea acestei legi reprezintă o sumă situată între 1 şi 5 milioane. Stupoare. Un moment de linişte. Şoc. Fac repede calcule.Ia stai puţin…De ce? Legea exista de 4 ani deja, dar nu a fost încă pusă în vigoare. De ce tocmai acum? O încercare disperată de civilizare a României, dat fiind faptul că din 2007, cică intrăm în UE. Într-adevăr, faptul că legea e pusă în vigoare de abia acum e surprinzator, dar totuşi avem o problemă mult mai arzătoare pe mâini acum.
Înainte de a merge mai departe, menţionez că sunt fumătoare înrăită, însă voi încerca să privesc lucrurile dintr-un punct de vedere mai mult sau mai puţin obiectiv.
Să spunem că, odată cu trecerea şocului, am gândit lucrurile mai la rece şi am decis că până la un anumit punct, legea aceasta e destul de bună. Înţeleg nemulţumirile nefumătorilor vis-a-vis de acest viciu murdar, care pe ei îi transformă în fumători pasivi, fără a le cere acordul. De asemenea, coridoarele acelea din tren ar arăta ceva mai uman (să nu exagerăm totuşi cu umanitatea aici, dat fiind faptul că toţi cunoaştem starea de degradare a trenurilor din România) fără acea perdea de fum şi fără covorul de scrum. Bun. Până aici, perfect de acord şi suportabil.
Argumentele mele contra sunt născute din frustrare, deoarece azi am avut ocazia să fac prima călătorie cu trenul, de când cu legea fantomă. Am rezistat fără o ţigară câteva ore, că doar sunt om şi nu animal, dar totuşi argumentul acesta nu ţine mai departe de 6 ore. Cei dependenţi ştiu mai mult ca sigur despre ce vorbesc. Întrebarea mea este: nu era oare totuşi mai corect, faţă de toată lumea, să lase în fiecare tren un vagon rezervat doar pentru fumători? Nu era această soluţie mai satisfăcătoare, pentru ambele părţi? Fiţi atenţi, am cerut doar un vagon, din 9. Consider că ar fi fost rezonabilă o astfel de soluţie. Nefumătorii ar fi rămas nefumători, iar fumătorii ar fi putut să stea liniştiţi ca până acum, la o cafea, o pipă şi o bârfă. Fiecare pe teritoriul său. Dar nu. Pe noi ne-au privat total de orice posibilitate de a ne exersa viciul, care între noi fie vorba, nu e tocmai cel mai ofensator dintre toate şi ne-au obligat să suportăm situaţia. Noi trebuie să acceptăm şi să respectăm această lege. Dar totuşi, nouă cine ne respectă viciul? Sau noi nu merităm acest privilegiu, deocare viciul nostru este îngrozitor şi murdar? Să avem pardon, dar avem şi noi dreptul la un colţişor din lumea aceasta, la fel cum au şi nefumătorii. Nu cerem mult. Suntem paşnici şi inofensivi. Vrem doar să ne lăsaţi în pace să ne distrugem sănătatea si să ne umplem plămânii de fum în linişte. Suntem rezonabili şi nu vă invadăm teritoriul. Nu ni-l invadaţi nici voi pe al nostru ( nu că am avea unul, dar ziceam şi eu aşa ca idee).
În concluzie, fredonând piesa celor de la Rolling Stones- ( I can’t get no) Satisfaction, vă spun cu mâna pe inimă şi pe plămânii mei bolnavi, intoxicaţi de fum, că această situaţiune mă nemulţumeşte profund şi că aş vrea o rezolvare, dar sunt mai mult ca sigură că vorbesc degeaba. Poate că ideea de un partid al fumătorilor nu ar fi una tocmai absurdă. Cineva ar trebui să fie acolo, să lupte pentru drepturile noastre. Ce, noi nu e oameni?
Fumători din toate colţurile tării, uniţi-vă!
De la plămân intoxicat la plămân intoxicat/neintoxicat, vă salut şi vă invit să meditaţi.

Banalitati

Salutări din oraşul tuturor imposibilităţilor, dragii mei.
După lupte seculare, ce au durat 3 săptămâni, m-am întors. Cu o conexiune mai bună (sau aşa sper) şi cu un pat nou. Da, m-am mutat în Cluj, schimbând cariera de elev de liceu năpăstuit de soartă cu cea de student, îngrozit de soartă şi de preţurile prea mari ale ţigărilor.
Facultatea e superbă, sublimă am putea spune. Păcat doar că e în fiecare zi. Sfat pentru cei care vor dori vreodată în viitor să urmeze calea literelor: dacă nu sunteţi pasionaţi de română, luaţi altceva. Altfel vă veţi blestema zilele. Nu au trecut bine nici 2 săptămâni şi primisem peste 30 de cărţi de citit, bibliografie obligatorie. Norocul meu e că abia aştept să mă apuc de chestiile astea.
Finlandeza nu e aşa de grea cum se zvoneşte prin folcloor. Ba chiar deloc. E doar diferită şi foarte frumoasă. Păcat că sunt aşa de puţine cărţi şi dicţionare available pentru cei care îşi doresc să o înveţe. Dar se poate. Apropo, doar la Babeş există catedră de finlandeză.
Garsoniera e mică şi plină de orgolii, uneori chiar şi certuri. Dar măcar frigiderul e plin. Şi aşa sper să rămână în continuare, pentru că am rămas fără bani, ca orice student care se respectă.
Despre oraş nu am multe de spus, pentru că, believe it or not, nu am ieşit să îl explorez cum se cuvine până acum. Tot ce am făcut a fost să dorm şi să fumez. Ah da, şi să mă plâng. Am să revin cu păreri pertinente peste câteva săptămâni probabil, şi cu poveşti despre secretare idioate şi despre toate acele lucruri minunate şi interesante din viaţa unui student clujean.
Damn, it’s good to be back.
Până pe data viitoare, vă salut şi vă urez multe week-enduri plăcute.

Mândra şi monumentala Facultate de Litere din Cluj

Cum promiteam în blogul trecut, am revenit cu nişte detalii, sau mai degrabă cu nişte fapte care am considerat eu că ar trebuie menţionate, nu trecute cu vederea. Bineînteles, sunt sigură ca acest blog nu va fi de mare interes celor ce nu studiază în cadrul sus numitei facultăţi, dar poate vor fi câţiva dintre voi, curioşi, care vor arunca o privire peste el.
Nu studiez de destulă vreme aici, încât să pot spune că deja cunosc toate dedesubturile şi că mi-am format o părere clară despre ce se întâmplă mai exact. Impresiile mele sunt proaspete, necopate, de aceea nu am să vă obosesc cu o părere generală asupra facultăţii, asupra felului în care sunt predate cursurile, asupra studenţilor, orarelor ş.a.m.d. Am să mă rezum în a vorbi doar despre două lucruri care mie mi s-au părut, la început ciudate, iar mai apoi au ajuns să mă frustreze.
Ca orice student etuziast, la început de drum, într-o facultate cu un anumite renume, mi-am creat falsa impresie că aici, organizarea internă este una mai serioasă, că lucrurile decurg altfel, poate puţin mai bine decât în alte părţi, că secretarele sunt mai amabile şi mai harnice. M-am înşelat bineînţeles. Momentul în care mi-am dat seama că m-am înşelat a fost cel în care am stat două ore la coadă, în faţa secretariatului, pentru contractele de studii, sosite bineînţeles cu o întârziere relativ mare, faţă de celălalte facultăţi. Momentul în care mi-am dat seama că m-am înşelat amarnic a fost atunci când domnişoara/doamna secretară m-a anunţat că minunatele noastre carnete de studenţi vor apărea probabil doar pe undeva la jumătatea lui noiembrie, anul curent. De ce mi-e atât de util carnetul de student, şi nu doar mie? Pentru că datorită lui, obţin studcardul, cu ajutorul căruia pot beneficia de nişte reduceri, mai mult sau mai puţin importante, precum ar fi gratuitate pe autobuz, sau reduceri masive la teatre şi diferite concerte. Pot însă să rezist, fără să mă plâng, ce nu pot să fac e să tac în privinţa asta şi să mă întreb dacă e normal ca într-o asemenea facultate, cu o asemenea faimă, să se întâmple astfel de lucruri. Ţin să menţionez că lipsa carnetelor de student e resimţită doar la noi, la Litere, majoritatea celor pe care îi ştiu , de la alte facultăţi beneficiind deja de minunatul act. Bineînţeles, faptul că facultatea are un număr mare de studenţi ar putea fi o scuză, pentru o eventuală întârziere, dar nu pentru o întârziere atât de mare. Mă bucur totuşi că într-un final au decis să aprobe eliberarea adeverinţelor (nu, nu dădeau adeverinţe. De ce? Pentru că nu dădeau.) cu ajutorul cărora pot să îmi fac studcardul, fără a mai avea nevoie de acel amărât de carnet.
Sunt mai mult ca sigură că aceste întârzieri şi nereguli sunt doar primele dintr-un lung şir, ceea ce trebuie să recunosc că mă dezamăgeşte profund. O fi Babeş mare universitate, mare, dar noi tot în România trăim.
Să trecem oricum mai departe, reţinându-ne un oftat sincer.
Ca orice student la Litere, am şi eu bibliografii obligatorii, pe care trebuie să le parcurg pentru mulţimea de examene care mă aşteaptă în sesiune. Aşa cum e normal, apelez la bibliotecă. Bineînţeles, îmi fac permisul şi mă întreb întâi către prima opţiune, şi anume biblioteca din cadrul facultăţii. Ce mi-a fost dat să văd m-a dezamăgit peste măsură. O cămăruţă mică, cu un dulap mult prea mic, în care sunt păstrate toate fişele cărţilor existente în bibliotecă. Are rost să vă mai spun că opţiunele sunt extrem de limitate şi că biblioteca e îngrozitor de săracă, pentru numărul ei de studenţi, în primul rând, şi, în al doilea rând, pentru faptul că e totuşi o facultate de Litere? Nu doar că sunt puţine cărţi, mai e şi faptul că sunt 2 sau 3 exemplare de fiecare, asta în condiţiile în care la secţia română principal sunt peste 150 de studenti. Despre secţia de finlandeză nu am să vorbesc, pentru ca acolo lipsa cărţilor e justificabilă şi oricum, acolo nu e un mare atât de mare de studenţi. Trecând de la o dezamăgire la alta, am renunţat să îmi mai fac sânge rău şi mi-am îndreptat paşii către B.C.U, biblioteca Universităţii. Acolo, ia ghiciţi, aceeaşi comedie: prea puţine cărţi, prea mulţi studenţi. M-a şocat secţia de împrumut, o dată ce am intrat acolo. Mă aşteptasem la o sala mare, plină ochi de cărţi, pe care abia aşteptam să le împrumut pentru a le citi. M-am aşteptat degeaba. Deşi e mai mare totuşi decât biblioteca din cadrul Facultăţii de Litere, nu prezintă nici ea o mulţime de opţiuni. A se face diferenţa bineînţeles între secţia de împrumut şi sală. Despre sală şi despre cărţile ce sunt disponibile acolo nu pot să vă spun mai nimic, doar din auzite, pentru că încă nu am vizitat secţiunea. Am auzit totuşi că e ceva mai bine dotată.
Cu ce am rămas la sfârşitul turului prin biblioteci? Cu un gust amar şi cu Letopiseţul Ţării Moldovei, a lui Grigore Ureche, în buzunar. Dat fiind că situaţia e aşa cum e, iar cărţile trebuie citite, cea mai bună variantă e scoaterea lor de pe net. Şi uite cum înfloreşte şi pirateria.
Şi după toate cele pe care vi le-am povestit, nu pot să mă abţin să nu îmi amintesc prima mea impresie din primul moment în care văzusem facultatea şi intrasem în ea. Ţin minte cât de mult mă entuziasmaseră plăcuţele pe care erau scrise toate bibliotecile existente: biblioteca de română, de franceză, de studii nordice, de japoneză, de maghiară, etc. Îmi spusesem că va fi o plăcere să pierd vremea printre o mulţime de cărţi interesante. Ca să ajung azi la concluzia că de fapt, toate acele cărţi există mai mult în imaginaţia mea, decât în cadrul bibliotecilor respective.
În loc de încheiere, am să îmi permit şi mie, şi vouă, celor care poate aţi citit, cu o fărâmă de interes, oricăt de mică, un oftat sincer, din toată inima. Pentru că mitul a decăzut.
Şi acum, ne putem întoarce cu toţii la activităţile noastre zilnice.